Cursul de schimb flotant reprezintă regimul de flotare liberă a ratelor de schimb în care cursul valutar este stabilit de piața valutară, bazată pe oferta și cererea monedei respective, raportată la celelalte valute.
Acest concept este în contrast cu un curs de schimb fix, unde rata deschimb este determină în mod predominant sau chiar în întregime de către guvern. Valutele majorității economiilor mari ale lumii se bazează pe acest curs de schimb liber flotant după prăbușerea sistemului Bretton Woods, din anul 1971.
Sistemulul cursului de schimb flotant semnifică faptul că, în timp ce ajustările pe termen lung ale acestuia reflectă puterea economică relativă și diferențele dintre ratele dobânzilor dintre țări, modificările pe termen scurt ale acestuia reflectă speculațiile financiare, zvonurile de pe piaţă și dezastrele, naturale sau cele provocate de om.
Modificările extreme pe termen scurt pot fi şi rezultatul intervenției băncilor centrale, care işi asumă acest demers chiar și într-un astfel de mediu.
Scurt istoric
Conferința de la Bretton Woods a avut loc în iulie 1944 şi poartă această denumire după stațiunea din New Hampshire, unde a avut loc.
La aceasta au luat parte un total de 44 de țări, participanții limitându-se la grupul Aliaţilor din al doilea război mondial, care nu se încheiase încă.
Conferința a pus bazele înființării Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale și a unui sistem de curs valutar fix.
Sistemul a stabilit un preț al aurului de 35$ pe uncie, iar țările participante și-au fixat moneda în funcţie de dolar. S-au permis ajustări de plus sau minus 1%. Astfel dolarul a devenit moneda de rezervă prin care băncile centrale au efectuat intervenții pentru ajustarea sau stabilizarea ratelor de schimb valutar.
Prima fisură majoră a în sistemului a apărut în anul 1967, când goana după aur și un atac asupra lirei britanice a condus la o devalorizare de 14,3% a acesteia.
Președintele Richard Nixon a decretat scoaterea referinţei aur ca bază a sistemului monetar pentru Statele Unite în anul 1971. Până la sfârșitul anului 1973 sistemul s-a prăbușit, iar valutele participante au putut deveni flotante.
Intervenția băncii centrale
În sistemele bazate pe cursul de schimb flotant, băncile centrale cumpără sau vând moneda proprie pentru a ajusta cursul de schimb, mai ales pentru stabilizarea unei piețe instabile sau pentru realizarea unei modificări majore asupra cursului.
Băncile centrale, precum cele din țările G-7 (Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii) îşi pot grupa eforturile pentru intervenții coordonate în scopul sporiri impactului.
O intervenție este adesea pe termen scurt și nu garantează întotdeauna succesul. Un exemplu proeminent de intervenție nereușită din partea unei bănci centrale a avut loc în anul 1992, când finanțatorul George Soros a condus un atac asupra lirei britanice, monedă ce intrase în Mecanismul European de Schimb Valutar (ERM) în octombrie 1990.
Mecanismul de schimb valutar (ERM) a fost conceput pentru a limita volatilitatea monedei pentru a face faţă trecerii la euro, care se afla încă în etapele de planificare.
Soros era de părere că lira britanică intrase într-o fază cu o rată de schimb excesiv de ridicată și a orchestrat un atac concertat asupra acestei monede. Banca Angliei a fost nevoită să-şi devalorizeze propria-i monedă și să se retragă din ERM.
Intervenția nereușită a acesteia a costat Trezoreria Regatului Unit o sumă fabuloasă de 3,3 miliarde de lire sterline.
De asemenea, băncile centrale pot să intervină indirect pe piețele valutare prin majorarea sau reducerea ratelor dobânzilor, pentru a influența fluxul fondurilor investitorilor din acea țară.
Niciun comentariu