În perioada comunistă aceste două industrii au cunoscut o dezvoltare impresionantă ajutate fiind de faptul că România deținea rezerve importante de petrol și minereu, deci materia primă nu a fost, pentru o perioadă, o problemă pentru cele două industrii.
Industria metalurgică în România anilor 1965-1989
Obtinerea independenței d.p.d.v. al producției de oțel, necesar industriei constructoare de mașini și utilaje, a fost ținta economică principală după al Doilea Război Mondial.
Datorită acestei ținte a fost construit combinatul siderurgic de la Galați. Construcția lui și planurile României în privința producției de oțel au stricat relațiile cu U.R.S.S. și membrii Comecon.
Producția de oțel a crescut de la 550 kt în 1950 la 1.8 milioane tone în 1960 și la 6.5 milioane tone in 1970.
Chiar dacă producția de oțel a crescut foarte mult, țara ducea lipsă de oțel de calitate, cel produs în Romania fiind de calitate slabă și nu putea fi folosit pentru multe aplicatii în industria constructoare de mașini.
Din aceasta cauză, la începutul anilor ’70, guvernul a decis să construiască un combinat siderurgic cu tehnologie din Germania de Vest la Târgoviște.
Spre sfârșitul anilor ’70 a mai fost construit un combinat siderurgic la Calarași, tot cu tehnologie din Vest.
Chiar și cu aceste noi combinate, ținta de 18 milioane de tone nu a putut fi atinsă și în 1985 productia a fost de 13.8 milioane tone, iar în 1988 de 14.3 milioane.
Chiar dacă ținta nu a fost atinsă, producția din 1988 a dus Romania în top 10 mondial în ceea ce privește producția de oțel pe cap de locuitor.
România a folosit și tehnologie sovietică. Folosind instalatii de laminare rusești, livrate în 1985, combinatele siderurgice Galați și Republica au început producția de țeavă fără sudură, necesară conductelor de gaz sovietice.
România era singura țară din Comecon ce nu era sovietica și deținea această tehnologie. În 1980 sovieticii au fost de acord să mai echipeze un nou combinat la Slatina.
Uniunea sovietica era și principalul furnizor de materii prime pentru industria producerii oțelului.
Datorită participarii României în dezvoltarea proiectului metalurgic de la Krivoi Rog, în care România a investit aproximativ 1 miliard de dolari, aceasta urma să primească între 27 și 30% din productia combinatului până în anul 2000.
Acest combinat ar fi fost cel mai mare combinat de minereuri acide din lume.
Alt furnizor de materii prime era Australia, care prin Hancock Mining Company a semnat un contract pentru modernizarea sectorului de descărcare a minereurilor din portul Constanța și se obliga să livreze peste 50 de milioane de tone de minereu de fier în perioada 1988-2000.
Metalurgia neferoasă a devenit după al Doilea Război Mondial foarte importantă.
Producția a crescut în perioada 1966-1982, în medie, cu 8% pe an. Metalele neferoase reprezentau în 1982 4% din totalul producției industriale, față de 3.2% în 1966.
Cele mai mari centre erau la Brănești, Baia Mare, Copșa Mică, Zlatna, Tulcea, Slatina și Oradea.
Industria cuprului și aluminiului au avut parte de un tratament special. Din anul 1965 până în 1987 producția de aluminiu a crescut de 27 de ori.
Construirea, cu tehnologie rusească, a unui nou combinat de producere a aluminiului era luată în considerare la sfârșitul anilor ’80.
Noi mine de cupru, titan și vanadiu erau construite pentru a reduce dependența față de importuri. Datorită participării României la proiecte ale U.R.S.S. și ale unor țări din lumea a treia România și-a asigurat cantități importante de minereuri critice.
Industria chimică în România anilor 1965-1989
Sectorul chimic s-a dezvoltat rapid dup al Doilea Război Mondial, în special după 1965.
Înainte de război industria chimică genera mai puțin de 3% din toată producția industrială și lista de produse era limitată la negru de fum, acid sulfuric și clorhidric, sodă caustică, câteva tipuri de fibre, vopsea și lacuri.
Până în 1980 industria chimică producea între 10-20% din totalul productiei industriale și reprezenta peste 25% din încasările din exporturi.
Ramura petrochimică era inima acestei industrii, reprezentând aproximativ 50% din producția totală a industriei chimice.
Cele mai mari combinate petrochimice au fost construite în Ploiești și Pitești, dar multe unități mai mici erau împrăștiate în toată țara.
Sursa foto:Saptamâna Financiară
După ce s-au construit fabricile Turda, Târnăveni, Govora și Ocna Mureș, România a devenit cel mai mare producător de produse pe bază de sodiu și clor din Comecon, după U.R.S.S.
Au fost construite noi fabrici de acid sulfuric la Victoria în Ialomița, Năvodari și Copșa Mică.
După 1985 România s-a concentrat pe producerea de produse chimice complexe cum ar fi: plastic special, cauciuc sintetic, fibre, electrozi, medicamente, detergent etc.
A fost dezvoltată și industria producătoare de îngrășaminte artificiale prin construcția fabricilor Valea Calugarească, Făgăraș, Târnăveni, Năvodari, Turnu Magurele, Piatra Neamț, Victoria etc.
Planul guvernului era ca până în 1989 să dubleze cantitatea de îngrășaminte și produse pentru agricultură fabricate în România.
După cum ați citit mai sus, industria metalurgică în perioada Ceaușescu a avut probleme, dar și realizări, problema României în anii ’70 fiind calitatea și nu cantitatea. O altă problemă a fost și scăderea rapidă a resurselor naturale.
O greșeală mare în industria metalurgică a fost investiția de aproximativ 1 miliard USD în combinatul Krivoi Rog pentru care România platește și în prezent 2 milioane USD /an pentru a asigura paza.
Niciun comentariu