După cum am spus în articolul ‘Sectorul energetic românesc în perioada Ceaușescu‘, în acest articol voi vorbi despre ‘Industria României în perioada 1965-1989’.
Pentru că subiectul este prea mare și un singur articol ar fi greu de citit, o să fie împărțit în 3 articole și anume ‘Industria extractivă în perioada 1965-1989’, ‘Industria metalurgică și chimică în perioada Ceaușescu‘ și ‘Industria de mașini și utilaje în timpul comunismului‘.
Industria de petrol și gaze a României
Cu cele mai mari rezerve de petrol din Europa de Est, România a fost un producator și exportator important de petrol între 1900-2000.
Industria extractivă de petrol și gaze a României a fost dezvoltată în principal de companii din Germania, SUA și UK și a fost motorul industrializarii rapide a țării.
În 1950 petrolul asigura aproximativ 50% din necesarul de energie al României.
Vârful producției a fost atins în 1976 urmând să scadă treptat în anii următori din cauza epuizării rapide a zăcămintelor de petrol din cele 200 de câmpuri petroliere ale țării și din cauza descoperirilor rare de noi zăcăminte.
Din cauza capacității mari de rafinare, aproximativ 30 milioane tone, România a trebuit să importe din ce în ce mai mult petrol și astfel în 1979 cantitatea de petrol importat a depășit producția internă.
Chiar dacă un program intens de explorare a fost pus în practică, între 1976 și 1986 producția de petrol a României a scăzut cu aproximativ 25%.
La sfarșitul anilor ’70 România devenise producător de instalații de foraj marin, în lume existând doar 10 țări producatoare de asemenea instalații.
În 1988 7 asemenea platforme funcționau în Marea Neagră sub supravegherea companiei Petromar.
În anii ’70, România a investit enorm în dezvoltarea unei industrii de rafinare supradimensionată.
În această perioadă producția internă a scăzut și prețul international al petrolului a crescut foarte mult.
Se estima că în 1980 România pierdea aproximativ 1 milion USD zilnic din cauza exportului de produse petroliere derivate din petrol importat.
Această categorie de produse petroliere reprezenta 40% din exporturile către țările din Vest.
Aceste exporturi au continuat pentru că România avea nevoie de valută forte.
Până în anul 1988 producția internă de petrol scăzuse la aproximativ 9.5 milioane tone, în timp ce capacitatea de rafinare ajunsese la 30-33 milioane tone.
Pentru ca rafinăriile să funcționeze era nevoie de mari cantități de petrol și astfel se importau aproximativ 20 milioane tone. Petrolul era importat inițial de la membrii OPEC, iar după declanșarea razboiului dintre Iran și Irak din U.R.S.S.
În 1986 România importa circa 6 milioane tone de petrol din U.R.S.S. În urma unui contract de barter cu U.R.S.S., în perioada 1986-1990, România trebuia să primească 5 milioane tone de petrol anual, în schimbul alimentelor și instalațiilor petroliere.
Rezervele de gaze ale României erau la acea vreme cele mai mari rezerve din Europa de Est.
Industria de gaze naturale nu putea să compenseze diminuarea rezervelor cunoscute de gaze și astfel la mijlocul anilor ’70 România a început să importe gaze naturale din U.R.S.S.
În 1986 România importa 2.5 miliarde metri cubi din U.R.S.S. și până în 1989 importurile de gaze ale României au depășit 7 miliarde metri cubi.
Pentru participarea la proiectele de dezvoltare a industriei extractive din U.R.S.S. România urma să primească după 1989 6 miliarde de metri cubi de gaze anual.
Pentru că gazele din U.R.S.S. tranzitau România printr-o conductă de 200 Km între U.R.S.S. și Bulgaria, România trebuia să primească o cantitate necunoscută de gaze timp de 25 de ani.
Industria carboniferă a României 1965-1989
Programul energetic național între 1970-1980 presupunea o creștere considerabilă a cantității de carbune consumat pentru obținerea de energie, pentru a compensa rolul scăzut al gazelor și petrolului în producerea energiei electrice.
Folosirea petrolului și a gazelor naturale pentru a genera electricitate trebuia să scadă de la 50% în 1981 la 5% în 1990.
Dependența României de petrol și gaze a fost descoperită în momentul în care, la sfârșitul anilor ’70, a fost oprită livrarea de petrol iranian.
Nicolae Ceaușescu a lansat o campanie de dezvoltare rapidă a exploatărilor de cărbuni.
Cea mai mare exploatare se afla pe Valea Jiului și în acești ani s-au deschis și alte exploatari, dar carbunele din noile mine s-a dovedit a fi de proastă calitate și deci cu o putere calorică mică.
Chiar dacă între 1982-1985 au fost deschise 35 de mine, ținta de 86 de milioane de tone până în 1985 a trebuit să fie revizuită la 64 milioane.
Producția s-a situat mult sub această țintă și anume 44 milioane de tone.
Ținta de 64 milioane de tone nu a fost atinsă nici până în 1988 cand au fost extrase 59 milioane de tone.
Minele de cărbune mergeau prost din cauza accidentelor dese, cedării echipamentelor, inundării puțurilor etc.
Producția de cărbune nu a putut ține pasul cu nevoile industriei.
În plus, din cauza puterii calorice scăzute nu era rentabil transportul carbunelui pe distanțe mari și astfel trei sferturi din cantitatea de carbune era folosită în termocentrale mari ce se aflau în apropierea minelor.
Mari cantități de cărbune de calitate superioară erau importate din U.R.S.S.
În 1989 Hancock Mining Company din Australia a semnat un contract în care se obliga să livreze 6 milioane tone carbune de calitate superioară pe o perioada de 12 ani.
Industria extractivă a metalelor feroase și neferoase în România comunistă
România avea rezerve importante de fier, mangan, crom, aluminiu, zinc, cupru, plumb, aur și argint.
Exploatarea acestor resurse a fost un factor important în idustrializarea țării după 1945.
Pentru valorificarea acestor minereuri statul a construit numeroase mine și combinate siderurgice.
Cele mai mari depozite de fier erau în munți Poiana Ruscă. Deși aceste depozite erau importante, din punct de vedere comercial, nu erau suficiente pentru a susține industria de producere a oțelului din România și astfel până în 1980 România importa mai mult de 80% din minereul de fier necesar.
Cele mai multe metale neferoase se găseau în nord-vestul țării, în special în Munții Maramureșului și în Apuseni.
În Maramureș se găseau importante rezerve de cupru, plumb și zinc, iar în Munții Apuseni se găseau (încă se găsesc) rezerve importante de argint și unele dintre cele mai mari rezerve de aur din Europa.
Deși noi mine se înființau, în 1980 România importa 73% din necesarul zinc, 40% din cel de cupru și 23% din cel de plumb.
Concluzia este că deși România a avut rezerve importante de petrol, gaze și alte minereuri, din cauza utilajelor învechite, lipsei investițiilor din ultimul deceniu și gândirii comuniste acestea nu au fost valorificate corespunzator și în cele mai multe cazuri acestea nu au fost suficiente pentru a satisface nevoile interne.
Niciun comentariu