Sectorul energetic românesc în perioada 1965-1989

În articolul precedent am scris despre resursele României în perioada comunistă pentru a face articolele viitoare mai ușor de înțeles și pentru ca să aveți o  imagine completă a economiei Romaniei în acea perioadă.

Acest articol descrie situația sectorului energetic românesc în perioada 1965-1989 cu perioada sa de glorie și cea de decădere.

Datorita potențialului hidroelectric al României, guvernul din perioada respectivă a dezvoltat foarte mult acest sector, în perioada 1965-1985 capacitatea totală a hidrocentralelor ajungând la aproximativ 4500 MW.

Cu toate că în acest sector s-au facut investiții foarte mari, până în anul 1989 se folosise doar 35% din potențialul hidroelectric (fezabil din punct de vedere tehnologic).

Cel mai mare proiect a fost cel al centralei de 2100 MW de pe Dunare și anume Porțile de Fier 1.

Această centrală a fost construită în parteneriat cu Iugoslavia. Proiectul a fost terminat în anul 1972.

În anul 1977 cele două țări au început un nou proiect și anume centrala Porțile de Fier 2, centrală mult mai mică decât Porțile de Fier 1,  cu o capacitate de 16 X 27MW.

Programul energetic al României din anii ’80 se baza pe reducerea consumului de petrol și gaze (pentru producerea de energie) și creșterea producției de energie prin intermediul hidrocentralelor, centralelor nucleare, carbunelui și al altor surse neconvenționale.

În anii ’80 guvernul a raționalizat curentul electric, gazele naturale, petrolul și alte produse petroliere.

Cei care depășeau aceste rații primeau amenzi usturătoare.

Pentru a compensa scăderea rezervelor de petrol și gaze naturale guvernul a încercat dezvoltarea energiei nucleare.

Speranțele că energia nucleară va compensa pentru scăderea rezervelor de gaze și petrol au fost parțial năruite după multe întârzieri în construirea primei centrale nucleare și anume cea de la Cernavodă.

Devenise puțin probabil ca centrala de la Cernavodă să devină operațională înainte de anul 1992.

Centrala de la Cernavoda trebuia să funcționeze cu cinci reactoare canadiene de 660 MW fiecare.

Canadienii au fost angajați și pentru  construirea unei centrale Nucleare în Brasov care ar fi avut trei reactoare de 1000 MW.

În anul 1986 au început pregătirile pentru construirea unei centrale nucleare la Piatra Neamt, ce urma a fi echipată în mare parte de către U.R.S.S.

La sfârșitul anului 1985 guvernul aprecia că până în anul 1990 energia nucleara va furniza 20% din consumul intern, ei estimând că până în acel an capacitatea va  ajunge la aproximativ 4500 MW.

Planul inițial de construire a 16 centrale nucleare până în anul 2000 devenise aproape imposibil de realizat.

Industria României era în acea perioada una dintre cele mai ineficiente industrii din lume d.p.d.v. al consumului de energie.

După cum observați în graficul de mai jos, în perioada 1980-1990 se consuma, pentru a contribui la PIB cu 1000 USD, de două ori mai multă energie decât în 2009.

Ineficiența energetică a industriei românești, împreună cu alți factori, a dus la criza energetică din anii ’80.

Între 1986-1990 energia geotermală, solară, eoliană și cea produsă de către micile hidrocentrale era echivalentă cu energia produsă de 450000 tone de combustibil conventional.

Planul pentru acești 5 ani includea construirea a 240 de instalatii de producere a energiei electrice din surse alternative.

Metanul reprezenta 80% din producția de energie neconvențională. Se estima că până în 1989 cantitatea de energie neconvențională se va dubla și că până în 1995 aceasta va reprezenta 20% din producția națională.

Planul era ca până în 1995 să se exploateze 60% din energia geotermala, 50% din metan și peste 60% din potențialul râurilor mici.

În anii ’80 rețeaua electrică era formata din linii de 110-220-400 KV, cu o lungime de aproximativ 27000 km, ce distribuia electricitate în toată România.

Rețeaua electrică a României era conectata cu rețeaua statelor vecine și în 1988 a fost construită, în parteneriat cu U.R.S.S. și Bulgaria, o linie de 750 KV ce transporta peste 5 miliarde de KW de la centrala nucleara din sudul Ucrainei către România.

Chiar dacă producția de energie electrică a României a crescut într-un ritm impresionant, 8.5% / pe an între 1965-1985, nu a putut ține pasul cu creșterea și mai mare a industriei ce a crescut în medie cu 9.5% pe an în perioada respectivă.

Rezultatul a fost o criză acută de energie ce se adâncea permanent.

De exemplu, în 1986 producția de energie a fost cu 3% sub țintă, ceea ce a dus la o scădere a venitului național cu aproximativ 4.5%.

În anii ’80 sectorul energetic mergea destul de slab în comparație cu planurile guvernului, planuri care probabil erau nerealiste si astfel Nicolae Ceausescu a decis să militarizeze acest sector și astfel fiecare centrală electrică avea și personal militar ce ar fi trebuit să mărească eficiența și să asigure funcționarea continuă a acestora.

Consider că sectorul energetic mergea în direcția bună în ultima perioadă a regimului comunist și că lipsa de energie se datora în special tehnologiei învechite folosite în industrie, ceea ce ducea la un consum exagerat de energie, avansului sectorului industrial ce îl depășea pe cel al sectorului energetic și secetei din anii ’80 ce a dus la scăderea producției de energie produse prin intermediul hidrocentralelor.