Acest articol reprezintă a doua parte a articolului Agricultura Romaniei 1965-1989 și vă voi prezenta cum erau organizate fermele în România și ce taxe sau cote erau obligați producătorii agricoli să dea statului.
Cooperativele și fermele de stat erau principalele tipuri de organizare. Există și un număr destul de mare de ferme private mici.
Fermele de stat reprezentau peste 16% din totalul terenurilor arabile, iar cooperativele aproximativ 75%.
În 1982 cooperativele aveau 2.2 milioane de muncitori, iar fermele de stat și cele private câte 400000 fiecare.
Fermele de stat au fost înființate în 1945 și acestea primeau cele mai bune terenuri și aveau prioritate în aprovizionarea cu apă de irigații, substanțe chimice și utilaje și de aceea aveau și producții mai mari decât fermele private și cooperativele.
Deși cooperativele dețineau terenurile și anumite utilaje nu erau mult mai independente decât fermele de stat.
Directorii acestor ferme acceptau directivele primite de la București în ceea ce privea tipul de cultură, cotele ce erau date statului, modul în care trebuia facută cultura respectivă fără prea multe obiecții.
Conform unui decret emis de Consiliul de Stat muncitorii din cooperative erau obligați să muncească minim 300 de zile și puteau fi transferați oricând la alte ferme sau în construcții și industria lemnului dacă nu aveau de munca în cooperativa lor.
Muncitorii din cooperative câștigau aproximativ 60% din salariul muncitorilor din fermele de stat și aveau și pensii mult mai mici ca ei.
La sfârșitul anului 1988 aproximativ 9.5% din terenul arabil al României era în domeniul privat.
Acest teren era de obicei situat în zone greu accesibile cum ar fi zone de munte și în general nu se putea lucra mecanizat.
Tot în 1988 cooperativele au dat 6% din terenul arabil pentru a fi lucrat familiilor ce lucrau în cooperative. În general aceste loturi aveau aproximativ 1500 m.
La sfârșitul anilor ’80 peste 15% din terenurile agricole erau cultivate de sectorul privat. Aceste loturi nu puteau fi vândute sau lăsate moștenire unor persoane ce nu puteau să îl cultive.
Agricultura privată era mult mai rentabilă decât cea de stat, fapt recunoscut și de statul român.
Astfel, în cazul fructelor era de patru ori mai productivă, de două ori în cazul cerealelor și păsărilor și cu 60% mai productivă în cazul laptelui, porcinelor, bovinelor și legumelor.
În 1988 sectorul privat deținea 40% din producția de produse rezultate din cresterea bovinelor, peste 25% din cea a produselor din porc și peste 60% din producția de fructe.
Chiar dacă sectorul privat producea mai mult ca cel de stat și avea o contribuție foarte mare în economia României comuniste guvernul încerca permanent să descurajeze munca pe loturile private încercând să îi facă pe muncitori să muncească mai mult în cooperative.
Începand cu anul 1987, 500 metri pătrați din loturile personale trebuiau cultivați cu grâu și cota statului era echivalentă cu producția cooperativelor pe o suprafață similară.
La sfârșitul anilor ’80 s-a ajuns la distrugerea parcurilor publice și înlocuirea lor cu diverse culturi.
Fermele de stat, ca și alte întreprinderi socialiste trebuiau să fie autofinanțate și să iasă și pe profit după ce dădeau la stat cotele datorate.
Acest lucru nu se întampla pentru că prețurile stabilite de stat erau mult mai mici decât costurile de producție.
Ca sa va faceți o idee o sa vă prezint cotele pentru două produse:
– cartofi – 3 tone la hectar.
– bovine – 800 l lapte/vaca/an.
Cei care nu reușeau să dea la stat aceste cote riscau să își piardă terenul.
După achitarea cotelor, fermierilor li se permitea să pastreze diferența și să o vândă în piețe unde prețul era uneori și de 5 ori mai mare decât cel oferit de stat.
O lege din 1983 a impus obținerea de autorizație pentru a putea vinde produsele în piețele locale și un preț maxim de +5% față de prețul de vânzare al statului.
După puțin timp de la aprobarea și aplicarea acestei legi producția agricolă a scăzut destul de mult și statul a fost nevoit să crească prețurile, astfel producția a crescut cu aproximativ 12%.
În aceasta perioadă fermierii erau obligați să vândă la stat peste 30% din producția de lapte, 50% din carnea de porc, 12% din producția de cartofi și procente asemănătoare din celelalte produse.
În anii ’80 a fost activ un program prin care toate localitățile erau obligate să producă la capacitate maximă, motivul fiind asigurarea hranei necesare populației locale.
În schimb, acest program a fost făcut doar pentru a crește cantitatea de produse exportate. Aproape toată recolta era confiscată de stat și apoi se întorcea la populație sub formă de rații, care nu erau nici pe departe suficiente pentru familii.
Acest program a fost greșit și din cauză că s-a anulat efortul din anii ’70 în care s-a încercat cultivarea anumitor culturi în zonele cele mai bune pentru culturile respective.
După începerea acestui program s-a încercat de exemplu producerea de floarea soarelui în Transilvania.
Secretarul de partid al fiecărui județ trebuia să trimită la București o anumită cotă din producția înregistrată pe raza județului respectiv.
Cantitatea trimisă depindea de secretarul de partid și astfel unele județe erau mult mai bine aprovizionate decât altele și populația județelor mai sărace încerca să achiziționeze mâncare din județele cu rezerve mai mari.
Din cauza acestui fapt Ceaușescu a pus miliția să supravegheze șoselele și liniile de tren și să elimine migrarea resurselor dintr-un județ în altul.
După cum ați văzut mai sus, producția agricolă în unele cazuri era destul de mare, dar după jumătatea deceniului nouă producția a început să scadă.
Chiar dacă România avea o producție agricolă ce putea asigura și consumul intern și putea fi și exportată o cantitate importantă de produse, guvernul comunist a preferat să raționalizeze consumul intern (pe raționamentul că românii mănâncă prea mult și acest lucru nu este sănătos) și să exporte cea mai mare parte a produselor, lăsând populația să ‘se descurce’ în ceea ce privește mâncarea.
Toate aceste exporturi se duceau la achitarea datoriei externe care era făcută tot de guvernul comunist (Casa Poporului și multe alte investiții neinspirate) și deci achitarea acestei datorii în 1989 nu este o realizare, deși multă lume o consideră o realizare.
Acest lucru nu înseamnă că nu au fost și investiții făcute ‘cu cap’, dar acestea au fost eclipsate de cele făcute doar pentru a satisface megalomania soților Ceaușescu.
Niciun comentariu