Sectorul financiar românesc în perioada comunistă

În acest articol aveți ocazia să citiți despre sistemul bancar din perioada comunistă, despre cursul de schimb din perioada respectivă și despre evoluția consumului.

Buget, prețuri și profit
În această perioadă, din cauza sistemului comunist principiul cererii și ofertei nu funcționa în România.

Prețurile erau calculate de către un corp guvernamental și erau făcute conform ideologiei comuniste.

Conform principiilor Marxiste, prețurile la necesitățile de bază au fost menținute artificial la un nivel destul de scazut.

Această  politică a fost menținută până în anul 1982, cand 220 de alimente au fost scumpite cu 35%.

Chiar și după această creștere, prețul de vânzare al produselor alimentare era sub prețul de productie al acestora, iar diferența era subvenționată de stat.

În același timp, prețul pentru produsele ce erau considerate bunuri de lux – haine importate din Occident, aparate radio, casetofoane, televizoare, frigidere, automobile etc. erau mult mai mari decât prețul de achiziție sau de productie.

Astfel, România era țara cu cel mai mic nivel de acumulare al produselor de uz îndelungat din Europa de Est, exceptând Albania.

Din cauza sistemului centralizat de control al prețurilor, au aparut perturbări grave ale economiei.

Pentru că în România nu exista o piață liberă care să regleze raportul cerere-ofertă, existau produse care aveau cerere foarte mică, dar care erau produse în cantități foarte mari și produse cu cerere foarte mare și ofertă foarte mică.

Acest sistem a dus la o lipsă acută a unor produse, inclusiv a produselor de bază.

Chiar dacă această practicaă fost un eșec, conducerea statului a refuzat să renunțe la ea și la sfârșitul anilor ’80 se dorea creșterea rolului statului în calcularea prețurilor.

În perioada 1980-1989 excedentul bugetar era ceva obișnuit. De exemplu, în perioada 1980-1984 excedentul bugetar a fost de 102 miliarde lei, iar în 1987 a fost 53 miliarde.

Acesti bani erau folositi pentru achitarea datoriei externe și pentru finanțarea proiectelor uriașe ale regimului comunist.

Bugetul era împărțit în buget national și buget local. Pentru anul 1989 erau prognozate încasări la bugetul local de 25.5 miliarde, iar cheltuieli de doar 14 miliarde.

Diferența de 11.5 miliarde trebuia să fie transferată la Trezoreria Națională de unde ar fi avut ca destinație finanțarea “dezvoltării societății românești”, un eufemism pentru investitii controlate de stat în detrimentul bunurilor de consum și al serviciilor.

Taxele pe salarii și pe cifra de afaceri afectau foarte mult agenții economici și populația.

În anii ’80 taxele plătite de populație au crescut cu 64.8%. Oficialitățile susțineau că populația plătește doar 1.2% din totalul taxelor.

Acestea nu au ținut cont, în momentul calculării procentului că nu doar impozitul pe fondul de salarii influențează puterea de cumparare, ci și impozitul pe cifra de afaceri.

Bugetul era compus din profitul companiilor de stat, impozitul pe fondul de salarii și impozitul pe cifra de afaceri.

Un mare procent din bugetul de stat nu a putut fi identificat din anunțurile oficiale. De exemplu în 1989, 6.3% din buget nu a putut fi explicat.

Cheltuieli
Finanțarea economiei naționale reprezenta în 1989 43% din cheltuielile bugetare. Pe locul doi sa găsea asistența socială care, în 1989, reprezenta 25% din cheltuielile bugetare.

Bugetul alocat armatei, poliției și serviciilor secrete nu era disponibil. În 1989 peste 27% din cheltuielile bugetare nu erau justificate, față de doar 1.7% în 1965.

Politica de creditare
În perioada comunistă doar băncile de stat puteau să ofere credite. Inițial dobânzile practicate de băncile de stat erau foarte mici și acopereau doar cheltuielile.

După 1975 dobânzile la credite au crescut treptat și în anumite cazuri au ajuns și la 7%.

În cazul restanțelor, dobânda putea ajunge și la 12%. Se practicau diferite penalizări – pentru restanțe, pentru nerespectarea planului de investiții etc.

Creditele destinate modernizarii fabricilor aveau o dobândă de doar 1%, dar erau limitate la 5 milioane lei pe proiect și perioada de creditare era de numai 4 ani.

Moneda
În 1954 guvernul a stabilit paritatea leu/aur la 1 leu=148 mg aur, paritate ce a ramas valabilă până în 1989.

Pe baza acestei parități se stabilea cursul de schimb al leului.

Pentru că economia României nu se supunea regulilor economice internaționale (ex: stabilirea prețurilor în funcție de cerere/ofertă), cursul de schimb leu/valuta  nu era real și astfel leul a devenit o monedă slabă și nu putea fi folosită în afara României.

Valuta putea fi deținută doar de către stat. Cetățenii României nu puteau deține valută sau conturi bancare în străinătate decât cu acordul statului.

Cetățenii României nu puteau deține sau tranzacționa aur și nu puteau exporta diamante și bijuterii.

În 1989 un dolar valora aproximativ 14.5 lei. Din cauza faptului că populația nu putea deține valută, pentru a obține produse ce se găseau foarte greu pe piață, cetățenii foloseau țigări Kent ca monedă de schimb.

În 1988 un cartuș de Kent valora aproximativ 100 $ (pe piața neagră).

La sate, moneda de schimb era reprezentată de produsele agricole.

Consumul
Deși producția agricolă a crescut în perioada 1950-1980 de patru ori mai repede decât populația României, alimentele se găseau foarte greu și erau raționalizate.

Raționalizarea alimentelor a început în anul 1981, dupa 28 de ani de pauză și a durat până la căderea regimului comunist.

Rația a fost introdusă pentru a permite statului să exporte cantități uriașe de alimente pentru a obține valută forte ce era folosită la achitarea datoriei externe a României.

În 1985 un cetățean avea dreptul la 55 kg carne (peste, porc, vita etc.), 1.1 kg margarină, 10 L ulei, 15 kg zahar, 115 kg făină, 45 kg cartofi, 20 kg fructe și 114 ouă pe an.

În realitate, lucrurile s-au înrăutățit și cei mai mulți români nu puteau să obțină nici măcar aceste cantități.

După 1981 nu au mai existat date în ceea ce priveste consumul de alimente și alte produse / persoană.

Datele furnizate nu erau, de cele mai multe ori, de încredere. Un exemplu este declarația din noiembrie 1988 în care Ceaușescu susținea că un român consuma în medie peste 3200 calorii pe zi și că este prea mult.

O dietă zilniă de 3200 de calorii este exagerată pentru o persoana normală și dacă ar fi fost adevărat, Ceaușescu chiar ar fi trebuit să nu fie mulțumit de acest lucru.

Dar, dupa cum bine știti de la parinți, prieteni, bunici etc. nu aceasta era realitatea și românii nu mancau prea mult și nici nu se apropiau de 3200 calorii /zi.

Dupa 1983 Ceaușescu nu a mai dorit credite de la organizațiile internaționale, a scăzut importurile din țările ce aveau valută forte și a crescut exporturile către acestea.

Acest lucru a dus la o scădere accentuata a nivelului de trai. Datorită strategiei de mai sus România avea surplus de valuta forte de peste 2 miliarde USD pe an, surplus ce era folosit pentru achitarea datoriei externe.

Datoria externă a fost achitată în aprilie ’89, moment în care Ceaușescu a declarat că în sfârșit România a dobândit independența politica și economică.

Dupa achitarea datoriei Ceaușescu a interzis contractarea de credite din străinatate.