Comunismul – productivitatea muncii și nivelul de trai

Acest articol este ultimul din seria “Economia României în perioada 1900-1989”, după care vom trece la perioada următoare din economia României și anume 1990 – prezent.

România a avut întotdeauna o productivitate a muncii scăzută. Înainte de al Doilea Război Mondial unitățile agricole mici erau ineficiente, terenul agricol a fost fărâmițat și astfel lucrările mecanizate nu erau rentabile. Rezultatul a fost producția scăzută / locuitor.

Productivitatea muncii în industrie era ceva mai mare. În 1938 doar 10% din forța de muncă era ocupată în industrie, dar producția industrială reprezenta 31% din PIB.

După terminarea războiului, producțiile industrială și agricolă au crescut datorită capitalizării masive a sectoarelor respective și disponibilității forței de muncă.

Procesul de modernizare ce a avut loc dupa al Doilea Război Mondial a dus la creșterea productivității muncii în majoritatea sectoarelor.

Agricultura, din cauza pierderii rapide a forței de muncă, lipsei de interes a autorității centrale și demoralizării țăranilor, avea o productivitate foarte scăzută.

Chiar dacă în agricultură era implicată 28% din forța de muncă, aceasta contribuia la PIB cu doar 14%, iar în 1980, România era pe locul 20 din 23 de țări europene din punct de vedere al producției la hectar.

Productivitatea muncii în industrie a avut un alt trend și astfel în primele trei decenii de conducere comunistă industria a crescut, în medie, cu 7.9% pe an. Acest lucru s-a datorat, în principal, achiziționării de tehnologie modernă.

Rata de creștere a productivității muncii a scăzut rapid spre sfârșitul deceniului șapte și astfel în 1985, între țările Comecon din Europa de Est, România era pe ultimul loc, din punct de vedere al PIB pe cap de locuitor.

La sfârșitul anilor ’70, capitalul și forța de muncă disponibilă au scazut drastic și astfel era necesară creșterea productivității muncii.

Incapacitatea guvernului de a rezolva problema productivității a fost cauza principală a crizei economice din anii ’80.

Autoritățile centrale declarau că în perioada 1980-1990 productivitatea muncii se va dubla. Aceste declaratii erau total nerealiste și astfel în 1988 producția industrială era în cădere, fiind mai mică decât cea din 1986.

Un alt factor ce influența productivitatea muncii era reprezentat de forțarea profesorilor, elevilor, studenților, soldatilor etc. să presteze diferite munci.

În 1988 mai mut de 800.000 de elevi, studenți și profesori au “donat” muncă statului roman, 750.000 fiind implicați în agricultură și 52.000 în construcții.

Productivitatea muncii era influențată foarte mult și de salariile mici al muncitorilor, de bonusurile mici sau inexistente, de pensiile mici și de imposibilitatea muncitorilor de a participa în deciziile ce influențau conditiile de muncă și salariile.

Cu un venit mediu de 1000 USD/an, în 1987, muncitorii din România erau printre cei mai prost plătiți din Europa.

Salariile mici, taxele mari și lipsa bunurilor faceau parte din strategia autorităților de a colecta bani pentru investiții de genul Casei Poporului.

Deși în perioada 1951-1982 economia a crescut în medie cu 9.2% pe an, salariile au crescut cu doar 4.9%.

În 1983, Ceaușescu, frustrat de productivitatea scazută, a decis să lege veniturile muncitorilor de îndeplinirea planului întreprinderilor în care aceștia munceau.

Până în 1983, un muncitor primea 80% din drepturile salariale indiferent de performanțele întreprinderii iar 20% depindeau de productivitatea individuală.

Această masură a scăzut și mai mult moralul muncitorilor și deci și productivitatea muncii.

Muncitorii erau acum penalizați pentru lucruri pe care nu le puteau controla cum ar fi penele de curent, lipsa pieselor de schimb etc. În anumite întreprinderi salariile au scăzut cu până la 40%.

Reacția muncitorilor a fost simplă: produse finite cu defecte, absenteism excesiv, alcool la locul de muncă, oprirea lucrului, proteste.

Dupa protestele ce au avut loc în 1987 la uzina de tractoare din Brasov și la uzina Steagul Roșu din acelasi oraș, Ceaușescu a anunțat că până la finalul anului 1990 vor fi crescute toate salariile și pensiile.

Contrar metodelor testate în celelalte țări comuniste în care se încerca diferențierea muncitorilor buni de cei slabi prin intermediul salariilor, în 1988 și 1989, în România, diferența dintre cel mai bine plătit și cel mai slab plătit a scăzut și mai mult.

Cei cu salariile cele mai mici au primit o mărire salarială de 33% în august 1988, iar pentru cei cu salariile cele mai mari ar fi trebuit să se aplice o mărire salarială de 10% în 1989.

În locul unor concesiuni ce ar fi sporit nivelul de trai al cetățenilor, Ceaușescu a continuat să ofere acestora discursuri prin care le cerea să se sacrifice pentru socialism și pentru o viață mai bună a generațiilor viitoare.

Din cauza scăderii nivelului de trai aceste discursuri motivaționale au devenit ineficiente și muncitorii se simțeau îndepărtați de instituțiile care ar fi trebuit să le apere drepturile.

Pe lângă nemulțumirile legate de instituțiile ce ar fi trebuit să le apere interesele, muncitorii erau nemulțumiți și de programul prelungit de muncă ce a fost scăzut în 1982 la 46 ore / săptămână și în 1985 la 45 ore.

În realitate muncitorii petreceau la muncă peste 48 de ore / săptămână și alte câteva zeci de ore la cozile pentru alimente, benzină etc.

Sistemul de recrutare / repartizare a muncitorilor era foarte slab și astfel acesta producea o nemulțumire imediată a muncitorilor.

Această nemulțumire a facut ca în perioada 1982-1986, 28% din forța de muncă din industrie să își schimbe locul de muncă, iar sectorul minier a fost lovit și mai puternic.

Pentru a descuraja părăsirea locului de muncă, Ceaușescu a introdus în legea salarizarii din 1983 și un articol prin care se cerea noilor angajați să păstreze același loc de muncă pentru cel puțin cinci ani.

Dacă un muncitor pleca înainte de termen ar fi pierdut mare parte din salariu, ce era pastrat într-un depozit obligatoriu și trebuia să suporte costurile de instruire.

Această măsura nu a avut efectul scontat, muncitorii cedând acel depozit din cauza inexistenței bunurilor pe care puteau cheltui acei bani.

Toate aceste nemulțumiri au iesit la iveala în decembrie 1989, când regimul Ceaușescu a căzut.